Acum doi ani, am fost plecată în S.U.A. cu Work&Travel. Acolo am fost directoare de marketing, consilier prezidenţial, actriţă şi scriitoare, iar în timpul liber, ca să mă distrez, vindeam limonadă (pe lângă tot felul de alte lucruri utile plajei) la un chioşc de pe marginea oceanului.

Cum făceam noi limonada

Dintr-o cantitate de suc de lămâie formată din aproximativ două lămâi jumate, trei (eram şi producător aleator de limonadă, printre altele). Peste sucul de lămâie mai puneam zahăr, 3 linguri, că aşa le place americanilor, diabetically sweet. Combinaţia se băga la frigider, şi, când oamenii voiau limonadă, o serveam cu gheaţă şi apă, pentru doar 4.75 dolari.

 Câtă gheaţă SE pune

Păi, toţi angajaţii umpleau paharul cu gheaţă –ceea ce înseamnă, normal, că rămânea foarte puţin loc pentru apă, adică exact jumătatea lipsă care făcea limonada, limonadă. Gândiţi-vă la o băutură de cinci dolari de vreo 100 de mililitri, extrem de dulce, extrem de actră şi plină de gheaţă (care oricum nu se poate bea, până la topirea-i ulterioară, care va face întreaga limonadă uşor greţoasă, călâie etc.).

Concluzia logică e că trebuia pusă mai puţină gheaţă, pentru a lăsa loc apei în pahar, jumătatea de substanţă care face limonada, limonadă.

Ce-am făcut eu

Ambiţioasă, dinamică, cu spirit de echipă, orientată către rezultate, inventivă şi ataşată afectiv de clienţi, am hotărât să pun mai puţină gheaţă în pahar, să poată să-şi bea omul limonada pe plajă. Numai că n-am fost lăsată să fac asta.

Vine o angajată:

Ăumaaaaaigad. De ce pui aşa de puţină gheaţă în limonadă?

I-am explicat în detaliu cele de mai sus.

Ea: Da, numai că nu AŞA se face.

Eu: Da, dar doar aşa poate fi băută.

Ea: Nu contează asta, noi nu AŞA o facem.

Inutil să mai fi spus ceva.

Apoi, superior, ea:  Lucrez de patru ani aici, aşa se face limonada, aşa ne-a zis şi managerul, aşa am văzut că fac toţii angajaţii!

Mă rog, acum să nu fim răi şi să spunem că tocmai de asta vinde de 4 ani limonadă, pentru că nu o duce capul. Să spunem doar că e o problemă mai largă. A omului care, profesional vorbind, e îndrăgostit de procedură (o urmează atât de strict, că nu şi-a pus niciodată problema să o îmbunătăţească dacă e cazul). Şi în viaţa de zi cu zi există oameni îndrăgostiţi de procedură, şi procedura în viaţă e arătată oamenilor de “SE”.

Aici vroiam să ajung.

Despre reflexivul SE, acest diavol al libertăţii, s-a vorbit mult, mult de tot. Aşa SE face, aşa SE spune, aşa SE comportă, aşa SE răspunde, acolo SE duce toată lumea, aşa SE sărută, aşa SE petrece un concediu de vară, aşa SE alege o carieră etc. etc. etc. Pentru orice verb există câte un SE.

SE-ul reglează aproape toate comportamentele umane şi are funcţia unui instrument de comparaţie, iar oamenii îl privesc diferit, undeva între respect dumnezeiesc şi ura de principiu.

Nu cred că ne plac nihiliştii unui sistem şi ştim cu toţii sindromul hipster (în afară de hipsteri, că ei încă nu). Nu ne plac nici oile fără viaţă, iar mulţi dintre noi ne visăm Bisisica. De altfel, nu există poziţia “corectă” în faţa conformismului, fiind diferiţi.

Doar că, nonconformişti sau curat conformişti, atunci când oamenii nu au idee cum sunt ei de fapt şi nu ştiu care sunt lucrurile care îi fac fericiţi, ei devin slujbaşii lui SE.

Comportându-se, vorbind, îmbrăcându-se, având cariera, ascultând muzica şi făcând lucrurile celorlalţi (cei pe care-i urmează), vor descoperi, probabil târziu, că SE-ul le-a dărut repere, dar le-a luat fericirea şi încrederea de-şi construi viaţa compatibilă cu ei înşişi.

În momentul revelaţiei, care mai bine n-ar mai veni niciodată decât undeva târziu, ei constată o viaţă irosită şi încep să-l urască pe SE, atât de mult, încât îmi imaginez că într-un moment contestare de principiu al limitelor de care atunci se dezic, o să ia iarăşi decizii incompatibile, de astă dată protestatare. O să alerge goi prin curţile vecinilor sau ceva de genul ăsta. O să se simtă înşelaţi şi o să înceapă să-şi “recupereze timpul pierdut”, făcând tâmpenii adolescentine şi revoltându-se nejustificat în raport cu realitatea.

Dacă ne gândim viaţa în întâlniri neîntâmplătoare cu situaţiile, limonada mea din America e pură alegorie. SE-ul nu trebuie cultivat cu grijă, ci ocolit cu grijă, pentru că un reper nu trebuie neapărat să fie corect, doar pentru că se numeşte reper.

Să nu îmi spuneţi că limonada trebuia făcută aşa că aşa vroia patronul. Ca angajat, la firmă sau chioşc de limonadă, sau ca om, de pe scena vieţii proprii, trebuie să te gândeşti la soluţii şi să le aplici pe cele mai bune. Asta e toată distracţia. Iar dacă iei propriile decizii în viaţă şi nu tragi cu ochiul la SE, viaţa o să se facă frumoasă pentru tine, o să te ia în braţe şi o să te pupe.

Show CommentsClose Comments

Leave a comment