Am renunțat la mulți dintre vechii mei prieteni. Din cauza invidiei și-a dușmăniei. În plus, interesele noastre nu coincid și de valori comune nu poate fi vorba. Sunt prietenii mei falși, îi am de câțiva ani, încă de când mă împrieteneam cu toată lumea care îmi cerea prietenia. Pe Facebook.

Am renunțat la vechii mei prieteni care sunt cocalari pe Facebook.

Cocalarii nu mai sunt amuzanți. Demult nu mai sunt un subiect hazliu, au fost disecati, analizați pe toate părțile, au fost vedete pentru o perioadă și apoi aruncați la groapa de gunoi a glumelor proaste. Îndeajuns, soartă crudă! De asta nu vom râde de ei. Doar îi vom ajuta, o să explic imediat ce și cum.

Am ințeles că metoda cea mai ușoară prin care omul dezvăluie pe Facebook că aparține unei categorii precum cea de mai sus este formarea profesională pe care și-o trece “la mișto”:  Șef la șmecherie (există, pentru cei mai naivi dintre voi), absolvent de școala vieții, instructor la bețivi ordinari, patron la Armani sau student la Harvard (are și bani, în poza de profil se zărește un BMW tunat din ’96, ce simbol al virilității, apropo).

Ei sunt șmecherii noștri, despre care am mai scris, pentru că îmi trezesc nostalgii de provincială. În microuniversurile din orasele mici, există un nanounivers în care există o mini-aranjare socială populată de șmecheri. Din  nefericire, nu sunt izolați ca elefanții la zoo, ci se bucură de democrație și ajung să se amestece printre cetățeni.

Cu atât mai rău pentru ei. Pentru că toți oamenii ăștia, cu funcții importante precum șmecherii, șefii, patronii, sau bo$$ii sunt invidiați și dusmăniți. Toți. Every single boss, he is dușmănited! Ar trebui să ne intereseze fenomenul ăsta, să-i ajutăm cumva, dacă ne plictisește viața suficient de tare, să ne construim un țel, că, la urma urmei, daca sunt șmecheri și sefi trebuie că-i invidiază cineva, corect?

Invidia și dușmănia asta a lor sunt lait-motivul credințelor dezvăluite de statusurilor șefilor de pretutindeni. Mă gândeam că sunt influențati de manele, dar nu e așa. E tocmai invers, adică dușmănia și invidia există la maneaua ÎNSĂȘI pentru că există indivizi binecuvântați cu greutățile șmecheriei. Gândiți-vă puțin. Adele nu ar fi avut succes fără femei înamorate și părăsite, au existat ele întâi și apoi super-hitul. La cocalari e la fel, că și ei rezonează cu versul, deci dușmania nu apărea în manele fara oameni dușmăniti. Multă dușmănie, mulți dolari pentru salam. Enorm de multe femei părăsite, Grammy pentru Adele.

Pentru persoanele simple ca noi (îmi place să cred că niciun deget cu ghiul n-a dat vreodată click pe blogul meu roz), dușmănia nu există. Există persoane antipatice sau nu, în funcție de o evaluare subiectivă. Sigur suntem antipatici unor persoane, dar de aici la dușmănie e un demers narcisist. Cât de importantă trebuie să devin pentru cineva ca cineva-ul să mă dușmănească? Păi, foarte. Să am mulți dușmani? Trebuie să fiu un adevărat șmecher. Și aici e beculețul revelației: dușmanii există pentru că folosesc imaginii de șmecher, dușmanii nu sunt ceva de rău, ci de bine! Sunt un atu!

Rezumând, ca la liceu, invidia și dușmănia sunt:

-un manifest cocălaresc. Provenit din:

– paranoia dezvoltată din narcisism. Și devine:

– laitmotiv al manelelor. Pentru că arată:

– un atribut al celorlalți, prin care se consolidează poziția individuală de privilegiat (peste masa dușmănoasă, oricum). Și, mai în profunzime, este:

– o credință străveche: “viața e o junglă”,  “păzește-ți spatele”.

Dar mă mai gândesc la ceva, exact ca Philosoraptor. Dacă, totuși, eu nu am dreptate și stau la căldurica universului meu, irosindu-mi viața în zona de confort, cu armele în cui, iar ei luptă cu mâinile goale în jungla lor halucinantă cu Dușmanii? Dacă așa este, să luptăm și noi naibii, dacă tot e răzbel și țara e trecută prin foc și invidie. Nu mai fiți lași. La luptă, frate, nu la dat like-uri.

Show CommentsClose Comments

Leave a comment